Daca m-ati intreba ce-am facut la 20 de ani sau ce mi s-a intimplat cind am implinit 30, nu prea o sa-mi aduc aminte. Dar stiti ce? Intrebati-ma de 37! As avea ce sa va povestesc!!!
 
Eram nervos, emotionat si surescitat. Asa sint de fiecare data, inaintea unui spectacol. Ieri, cu atit mai mult. Nu ma interesau neaparat cei 37 de ani, cit concertul care urma. Si mai ales prezenta prietenilor acolo. Multi imi confirmasera. Pe facebook, prin sms si la telefon. Sala de la Cafeneaua Actorilor devenise virtual neincapatoare. Eram stresat pentru ca nu stiam daca acest lucru va deveni realitate…Chiar vin toti? Unde or sa incapa???
 
Dupa amiaza s-a repetat. Baietii din orchestra mergeau bine. Sunetul era bun si ma intrebam ce mai pot sa cint, ce piese sa mai atac la concert… De fiecare data am grija asta. Am facut un playlist orientativ… niciodata nu stim ce se intampla la cantare… Che sera, sera!
 
Seara am plecat devreme de acasa. Nu mai aveam rabdare sa ma plimb dintr-un colt in altul al sufrageriei. M-am dus intr-o alta parte a cafenelei si am urmarit cum lumea a inceput sa vina. Unii au sosit mult inainte de inceperea spectacolului. Oameni pe care nu i-am vazut niciodata in carne si oase, dar cu care ma salut si schimb pareri, din cind in cind, pe facebook. Citiva prieteni m-au vazut si au venit direct la mine sa ma imbratiseze. Asa au aparut si primele cadouri… despre asta, altadata
 
Nu va plictisesc cu date artistice sau tehnice, din timpul spectacolului. Vreau doar sa va spun ca e superb sa ai prieteni. In momentul in care cineva se gindeste sa-ti faca surprize, atunci el e mai mult decit coleg, amic sau o simpla cunostinta… e un prieten. Si e greu sa ai prieteni. E din ce in ce mai greu. Trebuie s-o spui, asa, cu toata inima, cu tot sufletul, din toti plaminii… Am un prieten! Asa imi spunea cineva, ieri.
 
Nu stiu cati au venit acolo. Nu puteam sa-mi dau seama. Era plin ochi. Cele 2 spoturi mi-au intrat in ochi si n-am mai vazut nimic. Am simtit, in schimb, toate respiratiile, aplauzele si vorbele celor din fata mea. Ii auzeam, din cand in cand, strigandu-ma pe Mircea Radu, pe nebunul de Stoiadin, pe cei de la Improvizati, iar ceea ce avea sa urmeze era cu  mult peste asteptarile mele.Cu mult prea mult…
 
Am inceput cu o gluma. O regizasem, putin, cu orchestra. I-am intrebat: “Ce v-a placut cel mai mult la concertul Madonnei?”, iar ei au zis, in cor: “Michael Jackson!”. Primele melodii si primele zimbete… Cristian Cretu, chitaristul meu, insistase sa repet Cose de la vita… credeam ca o voi cinta cu Andreea… Ne. N-a fost asa. Mai, fratilor… am inceput sa cint partea mea si m-am uitat ca bolovanul la Andreea. Nu intelegeam de ce nu incepe sa cante. Cind colo, aud o alta voce. Era Adina. Fata de 10 ani de a carei voce m-am indragostit cu citeva luni in urma. Cintasem de citeva ori cu ea si va dati seama ca nu puteam sa-mi permit s-o chem sa cinte la ziua mea. Ea e din Buzau… Dar a venit si era acolo. Si cinta. Si cinta superb. Senzational!!! Era sa pling. M-am stapinit cu greu si am mai facut o piesa cu ea. New York, New York. Am strins-o tare in brate. Fantastica muzica asta… Of, ce frumoasa e viata!!!
 
Adina a fost doar inceputul… imaginati-va 2 pugilisti: eu si Muhamad Ali. Si el ma loveste din toate directiile. Numai ca el nu da cu pumnii, ci cu surprize, iar efectul lor sint niste emotii colosale, de partea mea.
 
Am inceput alta piesa si iar am auzit voci… da, da. Cum va zic. Am auzit voci! De data asta era Bodo. De undeva din spate, se auzea vocea lui Bodo si nu stiam ce sa cred. E pe cd? Dar nu se putea pentru ca baietii mei cinta live… atunci?! Si apare ca o floare, linga mine, Bodo. Si cintam impreuna. N-am mai facut asta de aproape 9-10 ani. Si ce cintam… I’ll be over you!!! Of, Doamne… el m-a invatat piesa asta. In urma cu 10 ani, luam de la el versuri. Si acum, de ziua mea, eu cintam cu el in duet melodia asta. Am verificat. Nu facusem pe mine! Nu-mi venea sa-l mai las sa plece. Sa tot fi cantat vreo 3-4 melodii impreuna
 
Nu trec 10 minute ca mai aud o voce… deja priveam orice mi se intampla cu gura cascata. Nu mai avea controlul ala de mare artist, care manipuleaza elegant publicul, bla, bla…devenisem spectator la propriul meu concert Pentru mine era un veritabil Craciun si cadourile tot veneau. Mi se pare familiara vocea. Din spate, apare Margica. Cel mai atipic artist roman al tuturor timpurilor. Mihai Margineanu. Isi cheama 2 prieteni, pe Nicu si Kiba si fac “Muro Shavo”. In traducere “Baiatul meu”. Celebrul “hop hop” facea deliciul publicului. La sfirsit l-am aplaudat cu totii pe nebunul de Margica. Mi-a zis ca e o dedicatie pentru mine sa m-apuc de facut copii. Doamne-ajuta!
 
Trebuia sa mai fac si eu cite ceva mai special… in afara de regie si cele alaturi de nebunii din trupa, ieri am cintat, pentru prima data “Septembrie, luni”, intr-o versiune straina. Piesa va fi prinsa, in varianta in engleza, pe urmatorul nostru album, din toamna asta. Sper sa placa tot atit de mult ca si varianta in limba romana… ieri, nu s-a aruncat cu rosii, deci, are toate sansele.
 
Il stiti pe unu’ Stoiadin? E un prieten vechi de-al meu. Sa vi-l descriu: e tata de copil (Alexandru), sot devotat (Magda) si constituie standardul manechinului roman: suplu si sensual! Este managerul trupei Mandinga, percutionist al trupei Sensor si cel mai  infocat fan al melodiilor “Hello” si “Lucruri simple”. Ati intuit bine. A venit pe scena si am inceput Hello-ul, piesa lui de baza, de altfel. Cum bine stiti, piesa se incheie cu:”… ai lav iu!”. La unison cu publicul prezent, l-am aplaudat. Ne-am pupat si petrecerea a continuat…
 
Trecusera aproape 2 ore si miezul noptii mi-a adus un tort si-o blonda. Repet! Sa fiu al naibii daca mai stiam ce mi se intimpla. A inceput, deodata, o voce senzuala si cristalina. La vreo 10 metri in fata mea, pe o masa, cu o rochie alba cu buline rosii sau invers… nici nu mai conteaza. Era Lora! Imi daduse mesaj cu 2 zile in urma si mi-a spus ca nu poate veni de ziua mea… ok, i-am zis. Si acum, in fata mea, pe o masa, Marylin Monroe cinta “Happy birthday”. Tortul a venit de undeva, din alta parte… imi aduc aminte ca am suflat rapid cele 2 cifre 3 si 7 si am inceput piesa Sway, cu Lora. Imi place sa cint piesa asta cu ea. Ne-am pupat si petrecerea a continuat.
 
“Orice vise as avea, lucuri simple voi pastra…”
Asa am incheiat seara de pomina, cu “Lucruri simple”… De pomina a fost cel putin pentru mine. Ma gindeam ca nu trebuie sa facem lucruri de genul asta doar in zile marcate de aniversari speciale, ci de fiecare data cind vrem putina bucurie, o picatura de fericire. M-am bucurat ca un copil de ziua de ieri si asta nu se putea realiza fara prietenii mei, fara dragii mei prieteni. O data pe an?! Hmmm… vreau de mai multe ori…
 
De dimineata m-am trezit cu un zimbet pe fata. Topaisem in permanenta, iar gambele mele si articulatiile de la picioare ma salutau cu o lentoare fireasca… mi-am pus o cafea si v-am spus ce mi s-a intimplat ieri. O sa inchei cu Motu Pittis:
 
Piesa-i gata, trag oblonul
Heeii ce ploaie e afara.
Daca v-a placut bufonul,
Mai poftiti si-n alta seara !?!
 
S-aveti o zi pe sufletul vostru!
 

 
“Horia Brenciu isi sarbatoreste ziua de nastere pe scena, inconjurat de prieteni.
 
Joi, 27 August 2009, Horia Brenciu implineste 37 de ani. Pentru a sarbatori cum se cuvine evenimentul, artistul va sustine, impreuna cu prietenii din HB orchestra, un concert pe terasa Cafenelei Actorilor din Parcul Tineretului. Spre deosebire de anul trecut, cand aceeasi locatie a fost gazda unui super-recital si a petrecerii de dupa, anul acesta artsitul va fi sarbatorit si de prietenii…de pe Facebook. Pentru acestia si pentru toti cei care isi doresc sa ii fie alaturi, Horia a pregatit un show de exceptie, invitati de marca si multe alte surprize.
 
La inceputul lui 2008, Horia Brenciu a lansat primul sau album intitulat 35, album de pe care s-au evidentiat melodii ca: „Funky Party”, ”Septembrie, luni”, ”Lucruri simple” si ”La la la”. A urmat o perioada foarte buna pentru Horia, declarat Artistul Anului de catre Radio Romania Actualitati.”
 
Mai jos, catvea poze de la concertul petrecut anul trecut, tot de ziua mea, in aceeasi locatie:
 

 
Astazi repet cateva mici surprize impreuna cu baietii din orchestra. Sper sa iasa bine si sa va placa Din cate am inteles, mai sunt destul de putine locuri libere, lucru care nu poate decat sa ma bucure. Numaratoarea inversa a inceput…..
 

 
Un mic clip de la o cantare de acum 2 saptamani…multumesc userului pentru participare, pentru ca a inregistrat si pentru ca ne-a impartasit si noua Pareri?

 
Un PR ar spune ceva de genul asta: “Cu scuzele de rigoare pentru incurcatura creata trebuie sa va anunt ca, din motive independente de dorinta mea, cantarea care urma sa aiba loc maine pe plaja La Cucaracha se amana pentru o data pe care organizatorii ne-o vor comunica ulterior.”
 
Eu spun ca din pacate pentru mine, cantarea la care va invitasem maine pe plaja din Mamaia s-a amanat. Urmatorul meu concert va fi cel de la Cafeneaua Actorilor din Parcul Tineretului, de joi, 27 august. Imi cer scuze pe aceasta cale celor care ar fi vrut sa vina!
 
Voi anunta din timp urmatoarele cantari publice si, in speranta ca astfel de amanari de ultim moment vor fi evitate,va astept cu drag
 

 
Jack Daniel’s pregateste un week-end special pe scena La Cucaracha din Mamaia. Sub numele de Jack Daniel’s Studio No. 7 Experience, organizatorii promit ” 3 full days and nights of unique experience” cu nume ca Iris, Phoenix, Florin Chilian, Publik, subsemnatul insotit de orchestra din dotare si multi altii. Recitalul meu va avea loc duminica de la ora 14:00.
 
“For 3 full days and nights we bring you live music experience in an unique Lynchburg Tennessee environment.The “Transformer” trucks will turn “La Cucaracha” beach in a special club and entertaiment areas.”
 
Daca sunteti pe la mare va astept cu drag la o repriza de muzica buna si un pahar de whisky rece pe plaja La Cucaracha. Plus multe alte surprize
 
Rock Hard, Play Load, Drink Responsibly!
 

 
Ma bucura faptul ca incepe sa se raspandeasca vestea concertului de pe 27 august. Iata un articol despre acest eveniment aparut pe site-ul Informal.RO. Multumesc, Lucia!
 

 
Pentru ca va tot amenintam cu detalii despre cantarea de ziua mea, iata ca a venit momentul sa lamurim lucrurile. Este aceeasi locatie ca si anul trecut, Cafeneaua Actorilor din Parcul Tineretului. Mai trebuie aflat numarul de telefon pentru rezervari si nu ne ramane decat sa ne vedem acolo! Promit sa vin si eu
 

 
Eduard Tone este redactor sef la revista FHM. I-am raspuns cu drag la cateva intrebari pentru site-ul lui si pentru revista.
 
Rezultatul il puteti vedea aici.
 
Recomand
 

 
De cind am auzit ca voi cinta la Botosani, m-am gindit la un singur lucru: Ipotesti. Nu fusesem niciodata in locurile acelea si vroiam sa vad unde a copilarit Eminescu. Vroiam sa vad plopii, nuferii, luna, stelele si multe alte entitati devenite metafore supreme prin intermediul versurilor poetului. Desi am fotografiat incontinuu, comportindu-ma ca un adevarat turist cu ochii total oblici si curiozitate extrema, mi-am lasat toate simturile sa invadeze locurile Ipotestiului si ale imprejurimilor. Era frumos, soare si liniste. Din cind in cind, vintul batea, iar toti arborii din jurul meu se unduiau precum balerinele. Locul era pustiu si asta m-a ajutat sa intru in starea pe care doream s-o am, dat fiind mirificul context. Ana, ghida casei memoriale, femeie intre doua virste, mi-a marturisit ca fusesera vreo 600 de copii cu o zi inainte. Plecase tirziu de acolo. O tuse mica, dar prezenta, dobindita in anii petrecuti in casa veche, ii intrerupea din cind in cind cuvintele. Cu toate astea, se bucura sa vorbeasca cu un om care ii acorda intreaga atentie. Am dat timpul inapoi, cu mai bine de 150 de ani si povestea a inceput… Eminovici, tata, mama, camera fetelor, Iorgu, lada de zestre, Viena, Veronica, cutia de machiaj din turneu, tuberculoza, sinucideri, Maiorescu, Ipotesti…Dupa un timp, soarele dadea semne de oboseala, iar eu trebuia sa prind avionul spre Bucuresti, asa ca luna si stelele le-am lasat pentru urmatoarea mea vizita acolo. M-am gindit ca instantanee cu mine si ochestra mea ati mai vazut si nu v-ati supara prea tare sa simtiti oleaca de vint tainic. Bucurati-va, asadar, de… lumea lui Eminescu:
 

 
Zic OK, draga Horia, ai promis ca vei scrie. Trebuie, asadar sa scrii. Dar despre ce? Nu stiu, povesteste-le despre ceea ce te-a impiedicat pana acum sa scrii.Ah,despre bloc. Asa este, o sa va povestesc despre bloc.
 
O adevarata izbanda arhitecturala pentru sectorul 3, blocul din fata geamului meu este dovada clara a faptului ca Bucurestiul nu va fii niciodata apreciat pentru constructiile sale. Inalta de 6 etaje, cladirea s-a construit in ceva mai mult de 18 luni. S-a sudat, s-a cimentat, s-a urlat si s-a gaurit, s-a injurat si s-a prafuit iar toate orele mele de liniste s-au dus pe apa Dambovitei. Coroborat cu nevoile vecinilor de a bate cuie, vinete, covoare, neveste sau sa gaureasca, fara un motiv précis, toti peretii apartamentelor lor, totul s-a transformat pentru mine intr-un cosmar zgomotos.Pe masura ce blocul vecin se ridica neobrazat in fata geamului apartamentului meu, gindurile mele erau tot mai eclipsate de negru, de intuneric si de orice lipsa de orizont.
 
In conditiile astea, m-am predat. Sau mai bine zis, am predat orice gind literar la o registratura virtuala si m-am lasat pagubas. Am pus “inchis” pe boutique-ul meu ideatic si m-am apucat sa cint. N-avea sa se aleaga, oricum, nimic de mine, asa ca blocul putea sa se inalte mai departe. Ignoranta luase carma firii mele. Nu-mi mai pasa daca trece vreme in defavoarea mea si a starii mele de beatitudine literar-artistice. Nu mai zimbeam la rememorarea vreunui gind din viata mea, ba mai mult, il repugnam imediat si automat, imi consideram existenta searbada. Si-au facut loc automatismele. Trezit, mincat, stat in casa, iesit vremelnic pe afara si repede inapoi, ca si cind nemtii ar fi urmat sa arunce cu ceva bombe prin Bucuresti. Fara socializari, fara prieteni, fara sperante…
 
Am 36 de ani si e prima data cind scriu ceva, negru pe alb. Incercarile mele poetice timide nu le pun la socoteala. Acolo am avut un eveniment neplacut. Cu 4 ani in urma, am vrut sa demonstrez unei blonde fumatoare, ca dincolo de flori, bomboane, masini, inele, perle si excursii exotice, un barbat nu e cu adevarat indragostit pina nu scrie o poezie pentru iubita lui. N-au topit-o rindurile mele, ba din contra. Peste citeva saptamini, ne desparteam. Dar esecul este apanajul succesului. De la acea poezie au mai urmat vreo 20. Scrise pe calculator, ele pot ramine la latitudinea digitalului care are o karma a lui. Cind e 0, cind e 1. Binaritatea vietii digitale! Laptopul s-a ars si ale mele ginduri poetice tainice s-au facut scrum pentru totdeauna. Oare asta sa fie soarta mea ?! Sa fi fost vreun semn?!? Sa calc incontinuu pe cenusa-mi spirituala, nerecunoscuta, deloc, pe plan intern (scara blocului) si international (sectorul 3/Bucuresti)??!!
 
Scriu acum si sper sa reusesc mai mult decit o simpla cugetare tipic balcanica. Scriu si nu ma mai gindesc la zidurile care se inalta in fata mea, blocindu-mi reactiile vizuale. Nici nu ma mai uit spre geam, mi-am luat gindul de acolo. Totul s-a mutat in mintea mea. Imi aduc aminte ce i-am spus unui ziarist, odata, intr-un interviu. In Bucuresti nu trebuie sa-ti faci geamuri mari, la casa. N-ai ce sa vezi dincolo de ele. Universul tau trebuie construit inauntru. Stiu ca seamana cu declaratia unui individ introvertit spiritual, dar asta-i adevarul. Nu te baza ca ai o priveliste frumoasa in fata casei, miine poate veni BLOCUL! Cade direct, acolo, in fata geamului tau. Griul ia locul verdelui, iar tu o sa ai pe limba, pe haine, in par, in vorbe, praf. Mult praf…
 
Cu timpul, incet-incet, in mintea mea s-a creat o forma de contraatac spirituala. Exact ca acele cladiri retrocedate, ideile isi fac simtita din nou prezenta, asemeni unor prieteni din copilarie, care nu s-au vazut de mult. Se saluta, la inceput timid, iar apoi se imbratiseaza si incep sa-si deschida mintile si inimile, unul in fata celuilalt. E sarbatoare, e muzica si se aud ciocnituri de pahare. Unei circumvolutiuni a ceierului meu ii place sa creada ca se serveste mai mult vin rosu. Deh, pina la urma, guvernatorul sint eu. Eu sint patronul carciumii capului meu, iar astazi fac cinste la toata lumea. Transform blocul oprelistilor ideatice in blogul gandurilor mele. Smulg de pe usa tablita cu “inchis” si declar sus si tare starea de “non stop”!
 
Bine ati venit in blogul meu!!! Salute!!!
 
Trec dincolo de prefata sau alte introduceri care sa motiveze prezenta rindurilor mele. M-am apucat sa scriu si gata. Asta vreau sa fac mult si bine. Daca vreodata gindurile vor da faliment, atunci o sa inchid si eu pravalia. Confesiunile mele nu vor apartine nici unei minti dificile, periculoase sau introvertite, ci vor spune ceva depre viata mea.
 
Pina la 36 de ani am avut 2 parinti, dintre care unul este sus iar celalalt implineste astazi 79 de ni, am trecut prin 3 crese, o gradinita, un gimnaziu, un liceu, 2 facultati si 4 televiziuni. Am 2 orase in care am trait, pe rind, 20 de ani si deocamdata, 16 ani si nu stiu daca la 40 de ani imi voi schimba, din nou,  domiciliul. Am iubit, citeodata nepermis de putin, m-am despartit, cu cintec sau deloc si am invatat ca trebuie sa merg mai departe. Sa merg apasat, cu spatele drept si daca s-ar putea, intonind un cintec pe care l-am invatat, in copilarie, dinr-un film despre Razboiul de independenta din 77.
 
“Drum bun, drum bun, toba bate,
Drum bun, dragi romani,
Cu sacu’ legat la spate,
Cu armele-n miini!”
 
Mi-a scapat armata si din treaba asta regret doar fanfara si toate muzicile aferente genului. Imi plac si am numite piese preferate, pe care le fredonez citeodata chiar si atunci cind adorm vreun bebe, al vreunui prieten de-al meu. In mod ciudat, copilul adorme. Poate pentru ca isi imagineaza, in timp ce-i cint sotto voce, ca e in mijlocul unui batalii in care numai el poate decide, cu arma-n mina, soarta unui intreg popor, a unei intregi natiuni. Chestia cu adormirea nu-mi merge de fiecare data, iar fabulatia cu arma, era un vis de-al meu, de pe la 20 de ani. Acum am alte belele…Si o sa le impart cu voi!