Astazi este ultima zi din Septembrie…din Septembrie 2009. Diseara ar trebui sa ne vedem si sa sarbatorim impreuna acest lucru. Eu o sa cant la Music Club incepand cu ora 21:00. Va astept pe toti acolo. Chiar daca mesele s-au cam ocupat, la concerte se mai sta si in picioare Pentru cei care vor veni, pentru cei care vor sa cante cu mine, pentru cei carora le place melodia Septembrie,Luni, si, nu in ultimul rand, pentru cei care citesc acest blog, astern mai jos cateva versuri de suflet:
 
 
Septembrie, Luni
 
Dimineti de septembrie
Cu aromă de cafea.
Un nor fin ce se ridică
Simplu din tigara ta.
Te privesc în tăcere,
În oglindă îmi surâzi.
N-ai secrete, iubire
Sau emotii să ascunzi.
 
Ai vrea doar să alungi
Conversatiile lungi acum
Septembrie, luni.
Vrei din nou linistea
De-atunci când toamna începea
De luni
Septembrie, luni.
 
Te asezi lângă mine
Si abia astepti să-mi spui
Că, de azi până mâine,
E septembrie, e luni.
Te privesc în tăcere,
Iar atunci când îmi surâzi
N-ai secrete, iubire
Sau emotii să ascunzi.
 
Ai vrea doar să alungi
Conversatiile lungi acum
Septembrie, luni.
Vrei din nou linistea
De-atunci când toamna începea
De luni
Septembrie, luni.
 
Nopti si zile
cu parfumul tău acum,
Când vara a trecut
N-au nevoie de cuvinte, nu,
N-au nevoie de cuvinte.
Ai vrea doar să alungi
Conversatiile lungi
Septembrie, luni.
Vrei din nou linistea
De când toamna începea
Septembrie, luni.
 
Muzica: Cristi Cretu

Versuri: Andreea Miclici

Interpretare: Horia Brenciu
 

 
Cred ca v-am vorbit prea mult de mine si de marile mele incercari muzicale pe blogul asta al meu si as vrea din cand in cand, sa va spun ceea ce TREBUIE neaparat sa faceti. TREBUIE sa va indreptati atentia si catre alti artisti care urmeaza sa ne viziteze tara!!! Luati-o ca pe un sfat al unui frate mai mare, genul ala de sfat pe care e musai sa-l urmati
 
Asadar, sa nu aud ca nu puteti, ca sunteti ocupati, cu nu aveti timp, ca sunteti prinsi in sedinte, ca nu aveti cu cine sa lasati copiii  sau mai stiu eu ce alt motiv pueril!!
 
Pe 27 octombrie, mergem la Natalie Cole. Dupa lungul sir de problem avute, doamna muzicii americane si-a reluat turneul mondial, adaugand si tara noastra pe lista ei. Merita!!
 
Pe 22 noiembrie, suntem la Diana Krall. O alta voce calda si deosebita. N-ati auzit de ea? Cu atat mai mult trebuie sa veniti!Ne-am inteles? V-astept acolo!
 
Va pupa fratele vostru:)
 
PS – Repet: e musai!
 

 
…Muzica! M de la…Mamaia!! M de la …Music Club !!!
 
Cantam pentru prima data la Mamaia. Si nu urma sa cant o piesa, doua, ci un recital! Si nu unul romanesc, ci unul in intregime cu cover-uri! Si nu urmam dupa vreo vedeta de mana a doua romaneasca, ci dupa Aura Urziceanu. Si nu era inregistrat, ci in direct pe TVR1! Na, Brenciu, urla! Ia, sa te vedem!
 
Am inceput la 2 noaptea. Lumea ramasese mai mult din curiozitate. Cum a fost? Nebunie maxima!
Era pe 27 august 2006.
 
Acum dupa 3 ani, cant la Music Club. Am vazut multe show-uri acolo. E o mostenire cam apasatoare…
 
Cum o sa fie? Vom vedea! Veniti, nu?!?!
 

 

 
…la Casino
 
Déjà cred ca sunteti obisnuiti ca dupa o cantare prin tara sa urmeze si o mica incursiune fotografica prin partea locurilor. Asa s-a intamplat si la Constanta…
 
Cantarea s-a terminat onorabil. Printre invitati, Hagi. Era pentru prima data cand se afla la un eveniment la care cantam si eu. Intentia lui, declarata ulterior, era sa fi stat vreo jumatate de ora si sa plece. Dupa miezul noptii, cand m-am retras de pe scena, m-a oprit si mi-a spus ca din cauza mea a pierdut vreo 4 ore, dar nu regreta deloc c-a ramas! I-am multumit si i-am promis ca voi juca si eu la inaugurarea stadionului de la Ovidiu. Ne-am imbratisat si m-am retras la hotel.
 
M-am trezit greu… deh, nu mai am 20 de ani. Visele sunt mai lungi acum… mi-am facut bagajul si am incarcat totul in masina. Nu ma grabeam prea tare spre Bucuresti si ma gandeam sa dau o tura prin port, prin fata Casino-ului. Batranul Casino…
 
Am un respect aparte pentru cladirea asta. Apartine unui alt timp, unei alte epoci. Nu seamana cu nimic din ce e azi in Romania. Parasit, inchis, baricadat, interzis, pe alocuri spart, casino-ul de pe malul marii, cu toate interdictiile de existenta, agatate de el, traieste. Traieste prin fiecare coloana si fiecare ungher ascuns. Daca ma intrebati ce se intampla inauntru o sa va raspund: baluri, cabaret, muzica si ruleta… o alta viata pe care romanii n-o mai stiu demult. Un inceput de secol XX despre care ne amintim din ce in ce mai vag si pe care incercam sa-l reconstituim stangaci la diverse manifestari mondene…
 
Vis a vis de el, Acvarium… va aduceti aminte de el, nu? E si mai tacut, desi e deschis vizitatorilor. Ou sont les neiges d’antan!? Unde sunt, Doamne? Unde au disparut cozile de copii de la Acvarium si fetele acelea uimite si bucuroase la vederea mirajului subacvativ, la vizionarea atator specii de pesti?
 
Slab si adus putin de spate, pe langa Casino se plimba un bodyguard. La peste 55 de ani pe care-i arata, isi poarta neglijent arma letala…bastonul de cauciuc! Cealalta denumire a elementuluui contondent am uitat-o intentionat! Purtam o sapca si aveam ochelarii de soare pe nas. In mana dreapta aparatul de fotografiat, iar pe umar, geanta cu lentile. Aratam ca un strain pierdut la malul Marii Negre, care fotografia in draci marea si pietrele. Intuiam cum va reactiona, dar nu m-am abtinut. “Sinteti amabil”, l-am intrebat, “ce se mai intimpla cu Casino-ul asta?”. Nici nu s-a uitat la mine. “Pai, nu vedeti?!”, si-mi indica neglijent pancarta de pe usa “Primaria se ocupa…”. Am ramas pe loc si l-am urmarit indepartandu-se. Pana atunci, ma studiase cu coada ochiului, in permanenta, dar cand i-am adresat intrebarea, parca nici n-am existat. Am zambit. Ceva imi atrasese totusi atentia. Pe cap purta cu mandrie o sapca inchisa la culoare pe care scria Jack Daniel’s.
 
Am coborat pe nisip, prin dreapta Casinoului si am ramas acolo vreo ora, pe un stafilopod. Terapia valurilor isi facea efectul. Parca si viata era mai frumoasa. In fata mea, in afara de pescarusi, erau si alte inaripate, dar nu le stiam numele. Aveau gitul subtire si penele de culoare gri cenusie si ori de cite ori aterizau pe apa, pluteau putin, iar apoi se scufundau in cautarea pranzului.
 
Nu stiu cum au trecut 2 ore… mi-am indreptat spatele si am inceput sa urc spre masina. Pe aleea din fata Casinoului, refrene celebre cintate la acordeon faceau concurenta valurilor care se spargeau de stanci. Ii respect pe cei care isi mai gasesc timp sa vina si sa bucure urechile trecatorilor. Omul nostru era o mare figura. Trecea de la sarbe la jazz si o lua ulterior pe calea valsului. I-am lasat 10 lei in cutia de napolitane asezata in fata lui, am mai aruncat o privire spre Casino si am demarat spre Bucuresti. Era o zi de septembrie, luni pe care, sincer, n-am pierdut-o.
 
PS – tata ma rugase, ultima data cind am fost la el, sa citesc cu atentie ce sta scris pe statuia lui Ovidiu. Asa am si facut, lucru pe care vi-l impartasesc:
 
“Sub asta piatra zace Ovidiu, cintaretul iubirilor gingase, rapus de-al sau talent.
O, tu, ce treci pe aice, dac-ai iubit vreodata te roaga pentru dansul: sa-i fie somnul lin!”
 

 
Am mers mult in week-end. Sambata seara am cantat in Brasov, iar duminica in Mamaia. Luni m-am odihnit iar ieri m-am pus pe picioare ( plus un interviu interesant pentru emisiunea Ambientalia de pe ProTV - o sa va povestesc cu prima ocazie )…
 
Multi prieteni m-au intrebat cum a fost cantarea din Kasho. Stiau ca nu am mai cantat de peste 17 ani intr-un club din Brasov si ca va fi un eveniment deosebit, in special pentru mine. Emotii… cit cuprinde. A fost bine Un club interesant, atent decorat, deosebit…un public numeros, pretentios si pus pe distractie. Aniversarea unui prieten comun…Jack Daniel’s… La multi ani, Jack Am ajuns la club in jur de 1 noaptea. Am inceput concertul la 1:45. In acest interval, vazand cum se distreaza tinerii si luand in calcul asteptarile lor, am schimbat playlist-ul de 2 ori. Am scos ce era slow si am introdus ritm…mult ritm. A fost bine
 
M-a bucurat reactia oamenilor…Au fost cel putin 1500 de oameni, dupa spusele organizatorilor, care au cantat si au dansat cu mine. Fara o astfel de atitudine, un show nu are cum sa iasa bine. Multam tuturor!!!
 
Mai jos, cateva filmulete de sambata seara. Stiu, nu sunt la o rezolutie buna si nici sunetul nu este excelent. Dar este de ajuns sa va faceti o idee despre atmosfera de sambata seara, de la Club Kasho din Brasov.
 
Urmeaza Club Hush, din Pitesti, vineri seara, si Music Club, Bucuresti, miercurea viitoare!
 
Pe scurt, toamna asta am chef de cintat!
 

 
Dragii mei, e septembrie… o luna consacrata si foarte prezenta in muzica. Dupa Earth, wind and fire cu a lor September, dupa Neil Diamond, cu September more, in playlist-ul meu s-a mai stratificat o melodie:  Septembrie, luni. Dupa cum stiti, melodia face parte de pe albumul 35, prima incercare oficiala de a patrunde pe piata muzicala romaneasca. De la bun inceput mi-am zis ca nu se va face primavara cu un singur album, de aceea eu si echipa mea pregatim o noua aventura muzicala.
 
Si pentru ca septembrie e o luna atat de speciala pentru toata lumea, nu numai pentru mine, m-am gandit ca de azi inainte, pana la lansarea albumului, sa va povestesc cum merg pregatirile si cum se dezvolta povestile viitoarelor piese!
 
Incep cu o mare problema… Albumul nu are titlu! Stiu… trebuie sa ascultati piesele, sa auziti versurile si sa mai vorbim si despre stilurile abordate. Dar nu acum. Nu e momentul. Pentru ca si eu de-abia acum parcurg textele si schitele muzicale ale viitoarelor cantece. Suntem in facere, cum se spune…muzica, versuri, aranjamente instrumentale… toata nebunia.
 
Vreti sa-mi dati o idée de titlu? O primesc cu mare drag! Doriti sa-mi dati o sugestie pentru un eventual duet sau chiar un subiect de abordat? Va promit ca o sa le iau in calcul! Pentru ca imi trebuia un titlu pentru acest jurnal de bord, i-am spus ‘September more’. Cu totii vrem de la acest album mai mult. Mai mult decat35, mai mult decat septembrie, luni… sper sa ne iasa!
 
Vreau sa lansez albumul in aceasta toamna, la sfarsitul lui octombrie sau inceputul lui noiembrie. Pina atunci, echipa mea si subsemnatul muncim. Va voi tine la curent, prin intermediul blogului, cu luptele noastre musicale. Cand simtiti ca aveti ceva de spus, dati-i drumul!!!
 
La pescuit, pentru a avea success, se spune “fir intins”. La examene, traditionalul “bafta”. La nunta… casa de beton armat. La inceputul unui album musical e vreo urare??????
 
P.S.: Urati-mi bafta. Maine o sa trag vocile pentru primele melodii
 

 
In satul Nicolae Balcescu, la cateva zeci de kilometri de Tulcea, pe partea dreapta a drumului e o biserica. Am oprit masina si am inceput s-o fotografiez. Era acolo si ma astepta. Tacuta. Inchisa. In jurul ei, o capra, un curcan si un caine isi cautau nestingheriti de mancare. Dupa un gard, o femeie si-a lungit capul sa vada cine oprise. A investigat totul dintr-o singura privire si s-a intors la treaba ei. Prin sat, liniste. Prea multa liniste. Din cand in cand, cate-o masina trecea prin fata bisericii, deranjand pentru scurt timp starea de calm ecuatorial care domneste in tot satul. Biserica e tot inchisa.
 
Am plecat mai departe, spre destinatia mea. Pe la 10 seara am avut concert pe ponton, la Tulcea. Eram pentru prima data acolo cu orchestra, iar cei peste 3000 de oameni de toate varstele au fost cum nu se poate mai primitori. Izolati oarecum de distantele mari de peste 100 km dintre Constanta sau Braila, cei din Tulcea stiu sa se bucure de viata. Dupa spectacol, un tanar mi-a dat un suvenir. Ace de peste. Crap, mai précis. Sper sa le pot intrebuinta anul asta… A doua zi de dimineata, am plecat spre Constanta, dar biserica vazuta cu o zi inainte imi revenea in minte.
 
Sint locuri pe lumea asta in care cuvinte ca impozit forfetar, tva sau blog, nu se prea intrebuinteaza. Si poate ca e mai bine asa. Asa se intampla si in drum spre Tulcea, in satul Nicolae Balcescu. Un loc in care si Dumnezeu se mai odihneste, din cand in cand.
 

 
Stiti ce-i aia 6D? Eu am aflat azi.

Stiam de 2D, de 3D, de HD, de BD, de alti D, dar pe 6 nu-l intalnisem. E noua moda in cinematografie, aparuta deja in cateva locatii si de la noi…

Evident, il stiti pe 3D. Unii dintre voi l-au si incercat. Ice Age-ul e dulce de-a dreptul. La intrare in sala de cinema primiti ochelarii prin intermediul carora imaginile de pe ecran sunt parca aievea. Animalutele te ating cu coada lor, pasarile iti dau cu puful pe la nas, iar ploaia parca e chiar in fata geamului la care stai… Totul e minunat. Ba chiar sarutul protagonistilor e mai aproape de sufletul nostru, nu-i asa? Cu 3D, cinema-ul prinde viata.

Ei bine, capitalistii astia afurisiti, imperialistii de peste ocean, s-au gandit ca nu-i de ajuns. Si n-au facut pasul urmator, cum era normal, la 4 sau la 5D, ci au sarit direct la 6…6D.

Cum se manifesta 6D? Iti cumperi un bilet. Mai bine 2 sau chiar 3. Daca esti fata ai nevoie de cel putin 2 prieteni, unul in stanga si altul in dreapta. Crede-ma, vei intelege mai tarziu, de ce… Iti ocupi locul si astepti inceperea filmului care, atentie, poate avea o durata cuprinsa intre 7 si 16 minute. Cam putin… Sala e mica. Nu esti prea obisnuit. Dar ce conteaza… Emotia intalnirii cu 6D iti alunga toate gandurile negre.

Deodata, lumina se stinge brusc si odata cu ea scaunul se misca brutal. Toate scaunele, de fapt. Primele tipete. Unii striga cutremur, iar altii rad, dar nu e rasul lor. Pe ecran, primele imagini. Iti aduci aminte ca ai uitat sa-ti pui ochelarii. Te executi imediat si incepi aventura 6D.

Sa facem putina matematica: 3D + 3D = 6D. N-o sa va povestesc ce mi s-a intamplat acolo. O sa va descriu, totusi, o singura secventa din film…

Dupa amiaza, jungla, copaci exotici, sunete de tot felul. Pe o craca, aproape invizibil, sta un sarpe lung, gras si auriu. Il descopar imediat si le atrag atentia prietenilor mei… Hait! M-a auzit! Sarpele se desprinde incet de ramura aia si se indreapta spre mine. Chiar, vine spre mine. Stiu bine ca e doar un film si am ochelarii magici pe nas, dar sarpele asta se apropie de mine. Si-a deschis usor gura. I-am vazut dintii, iar limba aia taiata in doua e din ce in ce mai aproape. Mama, ce ochii are! Lumea incepe sa tipe in sala din ce in ce mai tare. Eu nu pot tipa. Sint barbat, ce Dumnezeu, iar asta e un film. Sarpele are ochii bulbucati si deschide gura si mai mare. Capul e enorm. Strang din dinti si… Deodata, pe langa urechea mea trece o maimuta…aud vajaitul si simt curentul trecerii ei… se suie exact pe craca pe care a mai ramas o parte din coada sarpelui. Il prinde si nu-i mai da drumul. Sarpele e langa nasul meu si incearca sa ma muste dar maimuta nu-l mai lasa din stransoare. E disperat. Vrea sa ma manance, dar maimuta e mai incapatanata. Ii intinde coada la maxim in sens opus. O tine asa vreo 3 secunde si-i da drumul. Sarpele cade, iar sala respira usurata!

Pentru putin timp, insa… Din dreapta cadrului, intra alta maimuta. Din stanga, inca una! Incep sa se joace cu niste portocale. Prima data, intre ele, iar dupa cateva secunde… sunt descoperit! Ma iau la ochi si incep sa arunce in mine. Efectele pe care le-am simtit la picioare, combinate cu stropii veniti nu stiu de unde, plus suieraturile de tot felul din dreptul urechilor mele, faceau ca totul sa fie extrem de real. Toate portocalele m-au nimerit… cred. Recunosc, am inchis ochii. Din 12 minute de film, cred c-am urmarit vreo 10… atmosfera din sala este si ea, magica. Tipete, urlete, hohote de ras… fetele isi ascundeau fata in bratele vecinilor din stanga sau din dreapta, iar baietii, mai hotarati, incercau sa se lupte cu mainile, indepartand tot ceea ce venea, periculos sau nu, din ecranul magic. E greu sa vezi un film pana la sfarsit, in zilele noastre.

In 1895, cand trenul lui Melies intra in gara, lumea avea aceleasi reactii…

Eu, la Saguna, am terminat in clasa a 12- a E. Credeti ca-i urmatorul sistem revolutionar pentru cinema?

PS – nu mai stiu titlul filmului. Subiectul era salvarea planetei de catre omul care distruge totul. Sunt si filme de groaza, sa stiti! Scurte, dar memorabile! Banuiesc
 

 
Anul trecut, tot in septembrie si tot la Zilele Bucurestiului, in plin concert, era sa se opreasca curentul. Si nu in tot Bucurestiul, ci, culmea, doar mie, pe scena…Cum? Exact asa! Partea proasta era ca mai aveam de cantat… Fusese inainte Mandinga, iar after me, urma… Bryan Adams!
 
Se intirziase – ca la noi, la nimeni – si playlistul mi-a fost dat peste cap. In fata, la Izvor , ’jdemii de oameni. Venisera de peste tot sa-l vada pe Bryan si pe latino lovarshi. Misto! Mandinga deschisese show-ul si fusese aplaudata. Aveam emotii. S-au pus toti 11 ai mei pe scena si au inceput intro-ul orchestrei. Incep sa cant din culise si aud ovatii. Intru! Reflectoare-n ochi… Cintam, dansam si ma uitam spre public. Incercam sa-i vad. Dupa fiecare piesa, aplaudau… Pe masura ce cant, ma incalzesc si incep sa ma joc cu ei. Ii indemn sa cinte, sa urle. Imi place sa interactivez cu cei din fata mea, mai ales ca erau incredibil de multi oameni. Si cui nu-i place sa stea, sa cante si sa se bucure de rasfatul publicului?… Va spun eu cui. Unei englezoice blonde din staff-ul lui Adams. Cum timpul nu fusese respectat si Bryan trebuia sa zboare spre Londra, in aceeasi seara, la un nou concert, lucrurile in culise o luasera razna. Blonda de care va zic se agita si facea semne disperate aratand ceasul. Echipa mea incerca sa o tempereze. Avusesem o intelegere cu organizatorii si vroiam sa ne-a respectam. Plus ca n-as fi coborat de pe scena nici batut   Imaginati-va, era cea mai mare audienta in fata careia imi fusese dat sa cant. Era unul din acele momente pe care le visezi o viata intreaga. Zeci de mii de oameni… si mai eram si opening la concertul lui Adams! Blonda n-ar fi inteles niciodata trairile unui roman ambitios din Brasov.
 
Profit de un solo de chitara si ma retrag spre partea stanga a scenei. Intreb ce se intampla. Mi se explica problema de timp si mi se spune ca trebuie sa termin interventia mea sau mi se taie curentul. Blonda ma vede iesit putin de pe scena si se repede la mine. Bai fratilor, eu, antilopa Thompson, iar ea, o veritabila hiena. Se repede la mine si-mi spune cu un ton taios : “if you don’t get out, I cut the power!”
 
E? Ce ziceti? Sa-i fi explicat de Miorita, de legendele populare romanesti? De mitul Zburatorului? Nu cred ca ar fi interesat-o… am un gol in stomac, dar ma uit din nou la lumea adunata  acolo. Zambesc… respir adanc. Revin pe scena. Fac semn orchestrei pentru o ultima melodie… Lucruri simple… o cantam, iar publicul, din nou, ma bucura, aplaudand. Le spun ca peste citeva minute, un mare artist va urca pe scena si imi iau la revedere de la ei.
 
Abia dupa vreo 40 de minute Bryan Adams urca pe scena. Era pentru a doua oara in Romania. Prima data, daca va amintiti, fusese la Romaero. Mi-a placut mai mult acolo. Blonda ma intalneste in culise, se apropie de mine si isi cere scuze, multumindu-mi pentru promtitudinea cu care am reactionat. Ne strangem mana. Dac-ar stii ea ce-i in sufletul meu…
 
Concertul se terminase si publicul, caruia i s-a oferit o seara plina de muzica, se indreapta catre alte locuri si tentatii … Cam asa s-au desfasurat, anul trecut, sarbatorile Bucurestiului…  Destinul face ca dupa un an sa primesc aceeasi invitatie de a canta la faimoasele zile ale capitalei. Am acceptat si sper sa ne vedem din nou, acolo. Nu de alta, dar mi-au mai ramas niste melodii de anul trecut … de data asta, spectacolul nu va fi la Izvor, ci in apropiere de Lipscani. Abia astept sa ne vedem! Pe bune!!!!
 
Inca ceva… stiti cit am stat anul trecut pe scena? 35 de minute… numerele astea ma urmaresc de-a dreptul!!!
 

 
Sambata, la Simbata
 
De fiecare data am crezut ca trebuie sa ma duc doar simbata la Simbata. O analogie infantila pe care o faceam in copilarie. De multe ori plecam cu ai mei din Brasov spre Fagaras, in special la sfirsit de saptamina si ajungeam, inevitabil, la Simbata. Atunci nu pricepeam de ce tocmai acolo, de fiecare data. Motivul nu-mi era clar, dar incetul cu incetul incepusem sa iubesc locul respectiv. Copil fiind, te lasi purtat de parinti incotro vor ei… Putin cite putin, cite o secventa inregistrata de ochiul de copil era transferata in interiorul meu si alcatuia, acolo, un tablou miscator, care avea toate luminile anotimpurilor. Brincoveanu si lucrurile pe care le-am invatat ulterior la scoala, au adaugat tusa istorica.
 
La Balea, la cafeaua de dimineata, admiram. Taceam cu totii si admiram. Valea dintre munti era plina de soare, iar privirile noastre se indreptau cand spre varfuri, cand spre lac. Lacul era limpede ca un suflet curat. Sus, turma de oi de ieri ajunsese la capatul fantei si se scurgea incet dupa creasta. Dupa ce am luat inca 2 placinte cu mere, am plecat cu zahar in barba. Era simbata, iar destinatia noastra era tot o Simbata…
 
Tata si mama s-au casatorit in Simbata de Jos. N-au fost primiti la biserica mare, ctitoria de la Simbata de Sus, pentru ca n-aveau dispensa de la patriarhia Sibiului. Se intorceau, asadar, abatuti, spre drumul principal, care trecea prin Simbata de Jos, impreuna cu nasii lor, Tanta si Ion. Pe partea stinga a drumului, o biserica mica le-a atras privirile. Micuta, cu un gard timid si un cimitir pe care-l puteai vedea din strada, biserica avea o poarta de lemn ale carei modele sculptate le admirai inca de la prima vedere. Au oprit masina, au intrat in curtea bisericii si au intilnit un preot. L-au intrebat daca ii poate cununa in fata lui Dumnezeu. Parintele a incuviintat zimbind si asa, un an mai tirziu, ma nasteam legitim, dar si cu o poveste frumoasa pe care aveam s-o cunosc mai bine de 30 de ani mai tirziu.
 
Am ajuns la virsta la care as vrea sa conserv, prin orice mijloace, fiecare zi, fiecare moment petrecut in viata parintilor mei. Tata parca imi intuieste dorinta si imi serveste din cind in cind tot felul de lucruri marunte, dar atit de profunde pentru mine. Stiu ca mai are multe povesti si cred ca are nevoie de un singur lucru de la mine. Sa fiu linga el.
 
Daca vreodata va duceti pe acolo, intrati si traversati pe diagonala toata ctitoria lui Brincoveanu. In spate va asteapta un lac si o masa de piatra cu citeva scaune in jurul ei. Asezati-va pe unul dintre ele. Uitati-va in jur. Trageti aer adinc in piept si odata cu el o sa simtiti cum vor veni ginduri frumoase. Fara sa va dati seama, pe fata voastra va aparea un zimbet. Pastrati-l.
 
Drumul a fost minunat, iar regasirea Simbetelor a fost binecuvintata. Ca si cind asta nu m-ar fi bucurat indeajuns, am mai facut un pas spre Dumnezeu. Destinul m-a condus pentru prima data la mormintul lui Arsenie Boca. Imi face placere sa scriu despre locurile pe care le vad, pe care le calc cu piciorul, dar despre acest spatiu n-o sa zic prea multe. Nu ca nu m-a emotionat, din contra. Cred ca daca v-as spune ceva, as spulbera clipa divina simtita acolo. Rar asemena incarcatura spirituala.
 
Drumul spre Brasov a fost o continua lauda a celor 3 zile. Tata, la 79 de ani, era acum mai entuziasmat ca niciodata. Fara sa-si dea seama a fost ghidul meu in acest jurnal de 3 zile. 3 zile pe care eu si prietenii mei o sa le tinem, ca amintire, la mare pret. Ma intreb ce vom face la aniversarea de 80 de ani!? Tibet? Pe tata il cam doare piciorul… Om trai s-om vedea.
 
Simbetele le poti vedea in fiecare zi. Ele nu pleaca nicaieri. Stau acolo si asteapta, cuminte, suflete. Suflete pe care la mingiie, le purifica si le lasa sa se intoarca, mai deschise, in lume. Intr-o lume nebuna in care nici duminica nu mai exista.