Zic OK, draga Horia, ai promis ca vei scrie. Trebuie, asadar sa scrii. Dar despre ce? Nu stiu, povesteste-le despre ceea ce te-a impiedicat pana acum sa scrii.Ah,despre bloc. Asa este, o sa va povestesc despre bloc.
 
O adevarata izbanda arhitecturala pentru sectorul 3, blocul din fata geamului meu este dovada clara a faptului ca Bucurestiul nu va fii niciodata apreciat pentru constructiile sale. Inalta de 6 etaje, cladirea s-a construit in ceva mai mult de 18 luni. S-a sudat, s-a cimentat, s-a urlat si s-a gaurit, s-a injurat si s-a prafuit iar toate orele mele de liniste s-au dus pe apa Dambovitei. Coroborat cu nevoile vecinilor de a bate cuie, vinete, covoare, neveste sau sa gaureasca, fara un motiv précis, toti peretii apartamentelor lor, totul s-a transformat pentru mine intr-un cosmar zgomotos.Pe masura ce blocul vecin se ridica neobrazat in fata geamului apartamentului meu, gindurile mele erau tot mai eclipsate de negru, de intuneric si de orice lipsa de orizont.
 
In conditiile astea, m-am predat. Sau mai bine zis, am predat orice gind literar la o registratura virtuala si m-am lasat pagubas. Am pus “inchis” pe boutique-ul meu ideatic si m-am apucat sa cint. N-avea sa se aleaga, oricum, nimic de mine, asa ca blocul putea sa se inalte mai departe. Ignoranta luase carma firii mele. Nu-mi mai pasa daca trece vreme in defavoarea mea si a starii mele de beatitudine literar-artistice. Nu mai zimbeam la rememorarea vreunui gind din viata mea, ba mai mult, il repugnam imediat si automat, imi consideram existenta searbada. Si-au facut loc automatismele. Trezit, mincat, stat in casa, iesit vremelnic pe afara si repede inapoi, ca si cind nemtii ar fi urmat sa arunce cu ceva bombe prin Bucuresti. Fara socializari, fara prieteni, fara sperante…
 
Am 36 de ani si e prima data cind scriu ceva, negru pe alb. Incercarile mele poetice timide nu le pun la socoteala. Acolo am avut un eveniment neplacut. Cu 4 ani in urma, am vrut sa demonstrez unei blonde fumatoare, ca dincolo de flori, bomboane, masini, inele, perle si excursii exotice, un barbat nu e cu adevarat indragostit pina nu scrie o poezie pentru iubita lui. N-au topit-o rindurile mele, ba din contra. Peste citeva saptamini, ne desparteam. Dar esecul este apanajul succesului. De la acea poezie au mai urmat vreo 20. Scrise pe calculator, ele pot ramine la latitudinea digitalului care are o karma a lui. Cind e 0, cind e 1. Binaritatea vietii digitale! Laptopul s-a ars si ale mele ginduri poetice tainice s-au facut scrum pentru totdeauna. Oare asta sa fie soarta mea ?! Sa fi fost vreun semn?!? Sa calc incontinuu pe cenusa-mi spirituala, nerecunoscuta, deloc, pe plan intern (scara blocului) si international (sectorul 3/Bucuresti)??!!
 
Scriu acum si sper sa reusesc mai mult decit o simpla cugetare tipic balcanica. Scriu si nu ma mai gindesc la zidurile care se inalta in fata mea, blocindu-mi reactiile vizuale. Nici nu ma mai uit spre geam, mi-am luat gindul de acolo. Totul s-a mutat in mintea mea. Imi aduc aminte ce i-am spus unui ziarist, odata, intr-un interviu. In Bucuresti nu trebuie sa-ti faci geamuri mari, la casa. N-ai ce sa vezi dincolo de ele. Universul tau trebuie construit inauntru. Stiu ca seamana cu declaratia unui individ introvertit spiritual, dar asta-i adevarul. Nu te baza ca ai o priveliste frumoasa in fata casei, miine poate veni BLOCUL! Cade direct, acolo, in fata geamului tau. Griul ia locul verdelui, iar tu o sa ai pe limba, pe haine, in par, in vorbe, praf. Mult praf…
 
Cu timpul, incet-incet, in mintea mea s-a creat o forma de contraatac spirituala. Exact ca acele cladiri retrocedate, ideile isi fac simtita din nou prezenta, asemeni unor prieteni din copilarie, care nu s-au vazut de mult. Se saluta, la inceput timid, iar apoi se imbratiseaza si incep sa-si deschida mintile si inimile, unul in fata celuilalt. E sarbatoare, e muzica si se aud ciocnituri de pahare. Unei circumvolutiuni a ceierului meu ii place sa creada ca se serveste mai mult vin rosu. Deh, pina la urma, guvernatorul sint eu. Eu sint patronul carciumii capului meu, iar astazi fac cinste la toata lumea. Transform blocul oprelistilor ideatice in blogul gandurilor mele. Smulg de pe usa tablita cu “inchis” si declar sus si tare starea de “non stop”!
 
Bine ati venit in blogul meu!!! Salute!!!
 
Trec dincolo de prefata sau alte introduceri care sa motiveze prezenta rindurilor mele. M-am apucat sa scriu si gata. Asta vreau sa fac mult si bine. Daca vreodata gindurile vor da faliment, atunci o sa inchid si eu pravalia. Confesiunile mele nu vor apartine nici unei minti dificile, periculoase sau introvertite, ci vor spune ceva depre viata mea.
 
Pina la 36 de ani am avut 2 parinti, dintre care unul este sus iar celalalt implineste astazi 79 de ni, am trecut prin 3 crese, o gradinita, un gimnaziu, un liceu, 2 facultati si 4 televiziuni. Am 2 orase in care am trait, pe rind, 20 de ani si deocamdata, 16 ani si nu stiu daca la 40 de ani imi voi schimba, din nou,  domiciliul. Am iubit, citeodata nepermis de putin, m-am despartit, cu cintec sau deloc si am invatat ca trebuie sa merg mai departe. Sa merg apasat, cu spatele drept si daca s-ar putea, intonind un cintec pe care l-am invatat, in copilarie, dinr-un film despre Razboiul de independenta din 77.
 
“Drum bun, drum bun, toba bate,
Drum bun, dragi romani,
Cu sacu’ legat la spate,
Cu armele-n miini!”
 
Mi-a scapat armata si din treaba asta regret doar fanfara si toate muzicile aferente genului. Imi plac si am numite piese preferate, pe care le fredonez citeodata chiar si atunci cind adorm vreun bebe, al vreunui prieten de-al meu. In mod ciudat, copilul adorme. Poate pentru ca isi imagineaza, in timp ce-i cint sotto voce, ca e in mijlocul unui batalii in care numai el poate decide, cu arma-n mina, soarta unui intreg popor, a unei intregi natiuni. Chestia cu adormirea nu-mi merge de fiecare data, iar fabulatia cu arma, era un vis de-al meu, de pe la 20 de ani. Acum am alte belele…Si o sa le impart cu voi!