De cind am auzit ca voi cinta la Botosani, m-am gindit la un singur lucru: Ipotesti. Nu fusesem niciodata in locurile acelea si vroiam sa vad unde a copilarit Eminescu. Vroiam sa vad plopii, nuferii, luna, stelele si multe alte entitati devenite metafore supreme prin intermediul versurilor poetului. Desi am fotografiat incontinuu, comportindu-ma ca un adevarat turist cu ochii total oblici si curiozitate extrema, mi-am lasat toate simturile sa invadeze locurile Ipotestiului si ale imprejurimilor. Era frumos, soare si liniste. Din cind in cind, vintul batea, iar toti arborii din jurul meu se unduiau precum balerinele. Locul era pustiu si asta m-a ajutat sa intru in starea pe care doream s-o am, dat fiind mirificul context. Ana, ghida casei memoriale, femeie intre doua virste, mi-a marturisit ca fusesera vreo 600 de copii cu o zi inainte. Plecase tirziu de acolo. O tuse mica, dar prezenta, dobindita in anii petrecuti in casa veche, ii intrerupea din cind in cind cuvintele. Cu toate astea, se bucura sa vorbeasca cu un om care ii acorda intreaga atentie. Am dat timpul inapoi, cu mai bine de 150 de ani si povestea a inceput… Eminovici, tata, mama, camera fetelor, Iorgu, lada de zestre, Viena, Veronica, cutia de machiaj din turneu, tuberculoza, sinucideri, Maiorescu, Ipotesti…Dupa un timp, soarele dadea semne de oboseala, iar eu trebuia sa prind avionul spre Bucuresti, asa ca luna si stelele le-am lasat pentru urmatoarea mea vizita acolo. M-am gindit ca instantanee cu mine si ochestra mea ati mai vazut si nu v-ati supara prea tare sa simtiti oleaca de vint tainic. Bucurati-va, asadar, de… lumea lui Eminescu: