Pe 6 august, tata a facut 79 de ani. Ma astepta zimbind. Ne-am imbratisat strins citeva secunde bune si am inceput aventura sfirsitului de saptamina. Aveam un plan secret, un traseu pe care nu i-l impartasisem deloc: Brasov – Balea – Sambata de sus si inapoi. Erau locuri pe care stiam ca le prefera, de care-l leaga amintiri. Amintiri la 79 de ani… Oare eu ce amintiri o sa am la 79 de ani?! Se glumeste serios, din ce in ce mai des, ca generatia mea n-o sa prinda nici macar 70. Tot ce e posibil. Om trai s-om vedea… M-am gindit sa scriu un mic jurnal de calatorie al celor 3 zile. Iata-l:
 
6 august
 
“Nu pling, nu ma jelesc, nu strig
Toate trec ca floarea spulberata
Vestejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tinar niciodata”
Serghei Esenin
 
E dupa amiaza si ploua infernal. Dupa un drum chinuitor, pina la Brasov, parchez masina in strada. In fata umilei case de chirpici, nascuta undeva pe la 1890, siroaie de apa vin de sus, din deal. Sar peste ele. Totusi, piciorul meu prinde un mic suvoi pe care-l resimt, ulterior, moale si ud, in ciorapi. Regret slapii… Intru ca un fulger in curtea mica, o traversez, navalesc in casa si-l iau in brate pe tata: “La multi ani, iubireeee!”. Azi, tata face 79 de ani. Cind avea 41, am venit eu, la 42, frate-miu, iar putin mai tirziu, la 53, o pierdeam pe mama. Dincolo de momentele astea, o groaza de alte evenimente marcante au trecut prin viata tatalui meu. Pe unele, le stiu. Pe celelalte… sper ca le voi afla vreodata.
 
Am rezervat masa la Stejeris. E un restaurant, pe drumul de Poiana, pe care-l indrageste tata. Pe un deal inclinat, asa cum sint multe in jurul orasului vechi, printre livezi de tot felul, un ardelean istet a construit o terasa din lemn. Practicabila primavara si iarna, datorita incalzitoarelor prinse de tavan, terasa beneficiaza de un peisaj superb, iar tatalui meu ii plac privelistile Brasovului, din orice unghi posibil.  De 2 saptamini lucrez la lista invitatilor si in fiecare zi ma suna s-o verifice. Chiar daca nu facem nicio schimbare notabila, numai faptul ca ma aude si vorbim despre ziua lui il bucura enorm.
 
Ploua si nu e nicio urma de soare… ajungem la destinatie  cu oarecare dificultate. Nu e de joaca cu potecile de pe drumul Poienii. Am bafta de masina sanatoasa. Sintem primii. Desi ploua abundent, cu scurte rafale de vint, tata insista sa stam afara, pe terasa. Ma supun si aranjez masa in consecinta. Asteptam vreo 15-16 invitati. Ora de rendez vous este 18.30. Tata ar fi vrut sa invite o lume-ntreaga, dar ziua de joi si distantele relativ lungi, pina la Brasov, au facut ca numarul celor care vin sa se micsoreze. Sosesc rind pe rind… Doina, vara-mea, Mircea, varul meu, Georgiana, nepoata mea, prietenii mei… “O afinata, va rog!” tata si-a expus repede intentiile lichide. Am fraternizat si eu cu ideea… Cu preferatii lui, Mia Braia si Cristian Vasile, pusi discret la casetofonul din spate, vorbele au devenit mai animate si povestile incitante n-au intirziat sa apara.
 
De obicei imi place sa conduc discutiile, sa cint, sa gesticulez, sa fiu centrul atentiei. De data asta m-am lasat usor pe spatarul scaunului si am fost un simplu privitor. Decizie justa, de altfel, pentru ca la masa mai aveam un mare vorbitor, un adevarat luptator pentru credinta si adevar, in persoana varului meu, Mircea. Scriitor si poet, remarcat la nivel national, Mircea arata precum un Mos Craciun gata sa fie implicat in procesul sarbatorilor. Cu o singura diferenta: are barba maro! Pe linga partea spirituala, genetica pentru un Brenciu, Mircea mai este implicat si in viata politica a urbei. Bleah, politica… Linga el, intr-o contradictie de stare, statea Geo, fata lui si nepoata mea. Mult mai linistita, cu un zimbet larg, ne urmarea pe toti cu ochii ei albastri si mari. Mi-a marturisit, la un moment dat, ca Bucurestiul e prea nebun pentru ea, desi poate vreodata va face pasul catre capitala. Lucreaza la o banca din oras. Vrind – nevrind, i-am propus sa facem o afacere profitabila. Cum spargerile sint la moda, i-am spus planul meu: intru, s-o somez sa-mi dea toti banii si ulterior, dupa ce declara politiei, inca tremurinda, cu lacrimi in ochi, ca un tip mic de statura si cu accent german, a amenintat-o cu moartea, ne intilnim si impartim frateste prada. A ris. Cind a inceput sa vorbeasca de programul prima casa a prins viata. Ii place ceea ce face. Era limpede. Intrebarea mea era: pe cind programul pentru a 2-a casa?! Doina, vara mea, femeie la 63 de ani, fumeaza tigara de la tigara. Cu citeva luni in urma, era in fata doctorilor si se jura pe cei mai sfint ca n-o sa mai puna tutun in gura. Aiurea! Ce sa mai zic de tata… dupa mari probleme de sanatate, se comporta ca un adolescent. Fura cite-o tigara de pe masa si total nevinovat o aprindea, uitindu-se ca un copil la mine si ridicind din umeri. “Doar de ziua mea… atit!”, imi transmiteau ochii lui. Numai fiu de tata sa nu fii! “E ultima, da?”, reveneam cu autoritate de fiecare data. Eram taxat imediat de toti de la masa. “Hai, ma, Horia, ce esti jandarm? Lasa-l pe taica-tu sa se simta bine!”.
 
CD-ul ajunsese la Gica Petrescu… ma gindeam la toti artistii care-au plecat dintre noi in toti anii astia. Pe multi i-am cunoscut, cu unii am si cintat, chiar i-am si imbratisat… si cum au putut fi ei uitati. Mama ei de netrebnicie, cum ar fi blestemat Noica. Prea multa nepasare e in tara asta.
 
Mi-a fost bine sa ma intorc acasa, la Brasov. Si asta s-a intimplat dupa 30 de ani. Patima televiziunii iti ia mintile, citeodata. Am plecat de la 20 de ani de acasa. Fratele meu intrase, mai devreme cu un an, la Conservatorul din Bucuresti. Tata ramasese singur. Nu s-a recasatorit si a ramas ca un far sa lumineze drumul spre casa. Cu ani in urma, metafora asta nu-mi prea venea pe limba. Era o vreme in care nici macar in week-end nu veneam acasa. Nu pentru ca nu puteam, ci pentru ca in mintea mea credeam ca ar putea sa-mi scape ceva, sa se intimple ceva fara ca eu sa fi fost acolo. Ale tineretii valuri… dar e un timp pentru toate. E timp sa te lupti si e timp sa obosesti. E timp sa cauti si e timp sa reflectezi. E timp sa zbori si e timp sa planezi. E timp sa dai si e timp sa iei. E timp sa scrii si sa cinti. E timp de scris bloguri… si asa mai departe. Din momentul in care mi-am dat seama ca tata mai are multe sa-mi spuna, am avut doar de cistigat. Asa a fost si in seara de 6 august…
 
Se inserase, iar petrecerea noastra prinsese un gust nostalgic. Mircea si-a adus aminte de bunicul si strabunicul meu, Doina imi spunea cum eram eu smecher si zbanghiu, in copilarie, iar tata completa tabloul marturisirilor cu mici strofe musicale tip “iubesc femeia…”. Era o bucurie sa-l privesti. Printre altele am aflat ca atunci cind strabunii mei urcau Drumul Vechi, cel care uneste Brasovul de Poiana, prin padure, ai mei cintau cit ii tineau gura arii din Aida si Traviata. Toata padurea stia ca “ai lu’ Brenciu” treceau pe acolo. Mircea imi spunea ca Toma Brenciu, strabunicul meu era o prezenta artistica nelipsita de la nuntile ardelenesti. Toti vroiau sa-l aibe ca si cantaret la petrecerile lor! Doina a inceput sa-mi spuna noutati despre strabunii mei din partea mamei. Bunicul meu s-a nascut la Orsova si lucra la CFR, iar bunica mea era din Miercurea Ciuc. Cand s-au cunoscut unul nu stia romaneste, iar celalalt, ungureste. Cind se intalneau fiecare avea un dictionar. Bunicul a fost mutat cu munca si amandoi s-au stabilit la Cernauti, unde s-a nascut mama. Tata intra in vorba si imi spuse ca la Tulghes, pe unul dintre dealurile din Sacele e o biserica. Printre fondatorii acelui lacas se afla si popa Brenciu, iar lucrul asta se intimpla nici mai mult nici mai putin la 1700. Tata nu mi-a dat prea mult timp sa savurez informatia centenara pentru ca mi-a spus de unde ne tragem noi, astia ai lu’ Brenciu. Doamnelor si domnilor, familia Brenciu isi are originile in Polonia, iar strabuniii nostri au fost conti si s-au numit Brencwoski! Chiar si chelnerul a ramas masca in momentul in care imi punea inca un pahar de bere.
 
Trecusera déjà 4 ore de cand sporovaiam noi, acolo si brusc, din spate, veni tortul! N-am gasit cifrele 7 si 9. singurele disponibile erau 1 si 8. Au mers de minune!
 
“Spici, spici, spici!”, striga lumea la sampanie. Tata era fasticit. Pe vremea lui chestia asta cu spiciu nu se pupa cu prefectura. S-a uitat la mine, a mai rotit privirea prin jur si a zis… ‘Bine. O sa va spun ceva din Esenin:
 
“Nu plang, nu ma jelesc, nu strig
Toate trec ca floarea spulberata
Vestejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tinar niciodata” ‘
 
Era prima data in viata mea cind o cuvintare se potrivea exact cu momentul in care ea trebuia spusa. Mi-au dat lacrimile si l-am pupat. Lumea l-a aplaudat. Fiecare simtea ca se petrecuse ceva special. Tortul era bun. Seara fusese foarte frumoasa. Tata implinise 79 de ani si miine petrecerea continua pe alte trasee… Ne asteptau Transfagarasanul si Balea. Si cate altele…