Sambata, la Simbata
 
De fiecare data am crezut ca trebuie sa ma duc doar simbata la Simbata. O analogie infantila pe care o faceam in copilarie. De multe ori plecam cu ai mei din Brasov spre Fagaras, in special la sfirsit de saptamina si ajungeam, inevitabil, la Simbata. Atunci nu pricepeam de ce tocmai acolo, de fiecare data. Motivul nu-mi era clar, dar incetul cu incetul incepusem sa iubesc locul respectiv. Copil fiind, te lasi purtat de parinti incotro vor ei… Putin cite putin, cite o secventa inregistrata de ochiul de copil era transferata in interiorul meu si alcatuia, acolo, un tablou miscator, care avea toate luminile anotimpurilor. Brincoveanu si lucrurile pe care le-am invatat ulterior la scoala, au adaugat tusa istorica.
 
La Balea, la cafeaua de dimineata, admiram. Taceam cu totii si admiram. Valea dintre munti era plina de soare, iar privirile noastre se indreptau cand spre varfuri, cand spre lac. Lacul era limpede ca un suflet curat. Sus, turma de oi de ieri ajunsese la capatul fantei si se scurgea incet dupa creasta. Dupa ce am luat inca 2 placinte cu mere, am plecat cu zahar in barba. Era simbata, iar destinatia noastra era tot o Simbata…
 
Tata si mama s-au casatorit in Simbata de Jos. N-au fost primiti la biserica mare, ctitoria de la Simbata de Sus, pentru ca n-aveau dispensa de la patriarhia Sibiului. Se intorceau, asadar, abatuti, spre drumul principal, care trecea prin Simbata de Jos, impreuna cu nasii lor, Tanta si Ion. Pe partea stinga a drumului, o biserica mica le-a atras privirile. Micuta, cu un gard timid si un cimitir pe care-l puteai vedea din strada, biserica avea o poarta de lemn ale carei modele sculptate le admirai inca de la prima vedere. Au oprit masina, au intrat in curtea bisericii si au intilnit un preot. L-au intrebat daca ii poate cununa in fata lui Dumnezeu. Parintele a incuviintat zimbind si asa, un an mai tirziu, ma nasteam legitim, dar si cu o poveste frumoasa pe care aveam s-o cunosc mai bine de 30 de ani mai tirziu.
 
Am ajuns la virsta la care as vrea sa conserv, prin orice mijloace, fiecare zi, fiecare moment petrecut in viata parintilor mei. Tata parca imi intuieste dorinta si imi serveste din cind in cind tot felul de lucruri marunte, dar atit de profunde pentru mine. Stiu ca mai are multe povesti si cred ca are nevoie de un singur lucru de la mine. Sa fiu linga el.
 
Daca vreodata va duceti pe acolo, intrati si traversati pe diagonala toata ctitoria lui Brincoveanu. In spate va asteapta un lac si o masa de piatra cu citeva scaune in jurul ei. Asezati-va pe unul dintre ele. Uitati-va in jur. Trageti aer adinc in piept si odata cu el o sa simtiti cum vor veni ginduri frumoase. Fara sa va dati seama, pe fata voastra va aparea un zimbet. Pastrati-l.
 
Drumul a fost minunat, iar regasirea Simbetelor a fost binecuvintata. Ca si cind asta nu m-ar fi bucurat indeajuns, am mai facut un pas spre Dumnezeu. Destinul m-a condus pentru prima data la mormintul lui Arsenie Boca. Imi face placere sa scriu despre locurile pe care le vad, pe care le calc cu piciorul, dar despre acest spatiu n-o sa zic prea multe. Nu ca nu m-a emotionat, din contra. Cred ca daca v-as spune ceva, as spulbera clipa divina simtita acolo. Rar asemena incarcatura spirituala.
 
Drumul spre Brasov a fost o continua lauda a celor 3 zile. Tata, la 79 de ani, era acum mai entuziasmat ca niciodata. Fara sa-si dea seama a fost ghidul meu in acest jurnal de 3 zile. 3 zile pe care eu si prietenii mei o sa le tinem, ca amintire, la mare pret. Ma intreb ce vom face la aniversarea de 80 de ani!? Tibet? Pe tata il cam doare piciorul… Om trai s-om vedea.
 
Simbetele le poti vedea in fiecare zi. Ele nu pleaca nicaieri. Stau acolo si asteapta, cuminte, suflete. Suflete pe care la mingiie, le purifica si le lasa sa se intoarca, mai deschise, in lume. Intr-o lume nebuna in care nici duminica nu mai exista.